Civilizaţia romană a reprezentat, fără îndoială, alături de cea greacă, o realitate care în foarte puţine alte dispute ştiinţifice, a dus la o unanimitate de păreri între istorici şi arheologi: Antichitatea clasică. Amprenta Romei a fost copleşitoare într-o lungă listă de domenii, pe cât de diferite, pe atât de importante în evoluţia umanităţii: organizarea politică, administrativă şi juridică, arta purtării războiului, loc unde Imperiul Roman a fost de neegalat pentru lungi perioade istorice, arhitectură urbană şi construcţia de drumuri, arta decorativă, literatură, istorie, pentru a le enumera doar pe cele mai importante.
Istoria Romei, amprenta sa de neegalat nu doar pentru antichitatea clasică ci pentru multe alte secole după prăbuşirea ei, reprezintă o combinaţie fabuloasă între tenacitate, diplomaţie, putere şi organizare militară dar şi intrigă politică, persuasiune cu aliaţii şi duşmanii şi nu odată cruzime extremă, mai ales în momentele de cumpănă ale societăţii romane. O societate aflată în evoluţie continuă, care nu s-a cruţat pe ea însăşi şi cu atât mai puţin pe alţii.
Întemeierea Romei reprezintă o frumoasă şi populară legendă, care ne dă totuşi şi un moment cronologic, dincolo de lupoaica vizionară care i-a hrănit pe Remus şi Romulus: anul 753 î.Hr. O cronologie sumară a evoluţiei acestui stat, care la început s-a mărginit la centrul Peninsulei Italice este impresionantă: în vremea Regatului (753 – 510 î.Hr.) expansiunea a fost lentă, legată în principal de locuitorii din jurul Latiumului. Lunga perioadă a Republicii (510 – 27 î.Hr.), începută odată cu exilul lui Lucius Tarquinius Superbus, se încheie cu momentul de glorie al lui Octavianus, când Senatul roman i-a acordat titlul de Augustus. Puterea Romei se afla, după mai bine de şapte secole de la întemeiere, aproape de apogeu. Numeroasele războaie purtate de acum foarte disciplinata şi extrem de moderna pentru acele vremuri armată romană a transformat Marea Mediterană într-un adevărat „lac roman”, mare nostrum cum le-a plăcut contemporanilor să o numească. Rămân faimoase în istorie celebrele Războaie Punice (264 – 241 î.Hr.), din perioada republicană, care au îngenuncheat Cartagina lui Hannibal, marea rivală a Romei din nordul Africii. Perioada imperială (27 î.Hr. – 476 d.Hr.) a marcat atât apogeul, când în primele sale două secole, Roma atinge maxima sa expansiune iar figura împăratului este echivalentă cu cea a unui zeu, dar apar şi germenii decăderii cauzele fiind multiple.
La început, Imperiul Roman şi-a adăugat noi teritorii cucerite şi transformate în provincii: Britannia, ocupată în urma unui lung şi costisitor război între anii 41 – 54 d.Hr., Dacia (101 – 106 d. Hr.), Mesopotamia, mai apoi părţi din Arabia, toate supuse de către împăratul Traian. Pecetea Romei se întindea pe trei continente: Europa, Africa şi Asia, însumând o populaţie de peste 60 de milioane de locuitori şi multe milioane de kilometri pătraţi ca suprafaţă. Capitala devenise un adevărat „megalopolis” pentru Antichitate, având peste 1 milion de locuitori, ocupând cele şapte coline pe care au fost ridicate monumente faimoase, multe vizibile şi azi: Colosseumul, Pantheonul, Templul lui Jupiter, Circus Maximus, Palatul imperial, Capitoliul, Columna lui Traian, Arcurile de triumf. Drumurile, printre care a rămas faimoasă Via Appia, străbăteau întreg imperiul ca adevărate vene comerciale, realitate care a adus o prosperitate şi o viaţă de o sofisticată calitate. Au rămas celebre templele, amfiteatrele pentru lupte de gladiatori şi animale, fastul caselor patricienilor, lupanarele, drumurile şi apeductele, tramele stradale ale oraşelor, fermele agricole şi bogatele vile suburbane.
Declinul imperiului a fost la fel de lung ca şi înălţarea sa. Întinderea extremă, luptele tot mai dure cu migratorii de la nord şi est, conflictele politice interne şi cele din armată, flagelul corupţiei, nepotismul, alături de diferenţele notabile de dezvoltare a diferitelor părţi ale statului roman au fost doar unele dintre cauzele acestui proces. Roma decade treptat în favoare noului Constantinopol în momentul când creştinismul a ieşit biruitor, după secole de urgisire. Vechea capitală a fost devastată cumplit de vizigoţii lui Alaric în anul 410 d.Hr., realitate care s-a repetat după aproape 800 de ani. Câteva decenii mai târziu inevitabilul s-a produs: ultimul împărat roman, cu nume parcă predestinat – Romulus Augustus – este detronat în anul 476 d.Hr. Istoria de 12 secole a Romei s-a sfârşit.
Cucerirea de către romani în intervalul 101 – 106 d.Hr. a Daciei lui Decebal a reprezentat un moment de o importanţă fundamentală pentru istoria românilor. Victoria lui Traian nu a însemnat doar un „galop de sănătate” pentru imperiu: la invazie au participat mai mult de o duzină de legiuni, forţele de elită ale armatei romane, alături de alte numeroase trupe auxiliare. Luptele dure din cele două războaie purtate de Traian contra dacilor lui Decebal, printre care memorabile rămân cele de la Tapae, ciocnirile din Dobrogea şi asediul Sarmisegetusei Regia, au dus la cucerirea Daciei şi la organizarea acesteia în provincie romană şi la exploatarea bogatelor sale zăcăminte metalifere şi agricole. Celebrarea victoriei a durat săptămâni la rând, Roma primind ca trofeu celebra Columnă, terminată în anul 113, care prin metopele sale evidenţiază duritatea războaielor daco – romane. Organizarea provinciei a însemnat pe de o parte ridicare unui însemnat număr de oraşe, o realitate necunoscută lumii dacice: Ulpia Traiana Sarmisegetusa, Apulum, Drobeta, Potaissa, Napoca, Porolissum, alături de reţeaua de drumuri, apeducte, ferme (villa rustica), mine, ateliere meşteşugăreşti, alături de amfiteatre, temple, locuinţe, şi un important număr de cetăţi (castrum) de legiune şi auxiliare. Colonizările masive de populaţie din întreaga lume romană au schimbat dramatic raporturile demografice: cei circa 165 de ani de stăpânire romană a provinciei (retragerea administraţiei romane fiind făcută la ordinul împăratului Aurelian în anul 271) fiind preludiul unui proces de o importanţă excepţională în devenirea noastră ca popor: cel al etnogenezei românilor, proces în urma căruia peste secole în vechea provincie dar şi pe teritoriile mărginaşe va apărea un nou popor, cel românesc. A fost un proces în multe privinţe similar cu cel din provinciile Galia, Hispania, Lusitania, care alături de cei din Peninsula italică vor forma, la rându-le, noile popoare neolatine: francezii, spaniolii, portughezii şi bineînţeles italienii.