BASARABIA ŞI CRIŞANA.

 

 

PERENITATEA ARTEI POPULARE ÎN DOUĂ PROVINCII DE LA GRANIŢELE ROMÂNIEI MARI

Expoziția de față cuprinde piese etnografice din Basarabia și din Crișana – o vreme, provincii ale României Mari. Istoria a vrut ca aparența aceasta teritorială să fie una de scurtă durată. Dar de multe ori teritorialitatea identitară nu ține cont de istorie și nici de hărțile desenate de interese politicianiste. Mai mult, granițele politice nu se transformă niciodată și în granițe spirituale. Europa de astăzi, e drept, nu mai poate fi și nu trebuie să fie una a nostalgiilor distonante ori a înghețării într-un imaginar al trecutului plasat total asimetric cu realitățile politice și culturale de azi. A fi român acum, la ceas aniversar, înseamnă – și pentru cei de dincolo și pentru cei de dincoace de Prut – înainte de toate a fi realist. Și putem fi realiști evitând sentimentalismele desuete, pe de o parte, dar neuitând nici o clipă că avem un limbaj comun al ființei. Că am aparținut și aparținem aceluiași areal spiritual, aceleiași zone de civilizație și cultură.
Două provincii îndepărtate, două „mărginimi” chiar, dar care au atâtea lucruri în comun. Ceramica (vase de uz casnic), obiectele de mobilier țărănesc, cele de uz cotidian, ștergurile, fețele de masă, ponevile, precum și piesele de port popular (spăcele, poale, cojoace, sumane) sunt piese cu valoare utilitară pentru gospodăriile țărănești din Crișana și Basarabia, dar care poartă cu ele și o intrinsecă valoare artistică, o dimensiune estetică. Nu ai cum să nu remarci o simbolistică aproape unitară pentru cele două zone. Motivele cosmice, fitomorfe, zoomorfe ori antropomorfe, după cum și motivele ornamentale abstracte (puncte, linii, figuri geometrice) le regăsim cu diferențe specifice, dar având un caracter unitar atât pe piesele din vestul României, cât și pe cele din actuala Republică Moldova. Sufletul românesc e același oriunde ar trăi, dincolo de accidentele vremelniciei ori de vecinătăți vătămătoare. Ornamentica artei populare românești dă dovadă, cu variabilele ei cu tot, de adevărul celor scrise de Ernest Bernea încă din 1941: „Elementul artistic este prezent mereu fără ca funcțiunea obiectului să o ceară. Casa, poarta, lingura, iia sau cana, sunt împodobite, cu motive alese dintr-o nevoie interioară, care nu e alta decât aceea de frumos. Țăranul român trăiește adânc necesitatea frumuseții.”
Exponatele prezente aici, provenind din două provincii de graniță aflate permanent sub tensiunile și incongruențele istoriei, sunt precum două paranteze ce nu închid nimic, dar care cuprind între ele întreg intervalul spiritualității și simțirii românești. Un interval pe care, dacă îl preluăm ca pe un fundament al trecutului, suntem obligați în același timp să ne întemeiem prin el și viitorul. De aceea aș zice că o asemenea expoziție are și o asprime hermeneutică, dar și o noblețe a unității noastre. E celebră afirmația lui Nicolae Iorga că: „Un popor care nu își cunoaște tradiția este ca și un copil care nu își cunoaște părinții”. Dar, adunând la un loc toate aceste piese, facem mai mult decât să ne cunoaștem tradiția, să ne cunoaștem părinții: ne re-cunoaștem pe noi înșine, ne regăsim unii în alții, din orice colț de țară am fi. În vremuri schimbătoare și tulburi, e o datorie pe care am preluat-o de la generațiile trecute, aceea de a ne redescoperi permanent, de a ne plasa întotdeauna în acel interval de spiritualitate și simțire de care vorbeam. Iar acesta e, până la capăt, simbolismul secund, ascuns, al unei astfel de expoziții – nu doar acela de a nu uita de unde venim, ci mai cu seamă cel de a ne aminti mereu încotro trebuie să mergem.