„Orice reflecţie despre activitatea artistică a lui Nistor Coita asumă, inevitabil, un caracter retrospectiv: privirea noastră cuprinde un trecut prezent/prezentat într-un spectacol vizual cu valoarea şi densitatea a peste patru decenii (…).  Retro- şi introspecţia se întâlnesc şi definesc universul vizual al lui Nistor Coita, născut dintr-un demers autoreflexiv prin exerciţiul atent, minuţios al ochiului cunoscător, cercetător al artistului. Rezultatul este o lume populată de personaje imaginare, marcată de mitologii personale, care invită la contemplare şi incită la descifrare prin exerciţiul privirii. Instrumentul mental folosit de Coita este metamorfoza, care i-a permis să articuleze transformările de sens şi de semn ale figurilor şi locurilor din ciclurile sale. Instrumentul vizual este focalizarea diferită, identificată cu mulţi ani în urmă de Ann Albritton, care nota că ochiul artistului acţiona asemenea unei camere de luat vederi, mărind sau micşorând distanţele care-I separă de obiectul atenţiei sale. În 2006, loana Vlasiu a reluat această observaţie, afirmând, la rândul ei, că acest „joc al distanţelor” determină dimensiunea ornamentală sau narativă, favorizând ambiguitatea figurilor: “de la distanţă efectul e decorativ, de aproape ilustrativ” (…).

 

 

   Există, în toate ciclurile sale, o remarcabilă coerenţă între semnul vizual şi semnificantul textual: fiecare naraţiune este “slujită” de ochiul artistului, care a găsit de fiecare dată cea mai elocventă modalitate de expresie: uneori este desenul debordant, desfăşurat cu o vervă savuroasă; alteori sunt culorile, puternice, saturate, contrastante”.

Ruxandra Demetrescu