ARHITECTURA MEDIEVALĂ DE CULT ÎN BIHOR (SECOLELE XI-XVI)

1. STILUL ROMANIC (SECOLELE XI-XIII)

Stilul arhitectonic romanic, apărut începând cu secolul al XI-lea în vestul Europei, reprezintă, de fapt, o sinteză a formelor de tradiţie romană, cu elemente bizantine, carolingiene şi orientale. În esență, putem aprecia că fenomenul artistic al întregii perioade corespunzătoare stilului romanic s-a manifestat îndeosebi prin prisma comanditarului social care a fost biserica, cea romano-catolică în apusul şi centrul Europei, şi cea ortodoxă în arealul particular al Transilvaniei. În context, trebuie menţionată şi adoptarea stilului romanic în cazul arhitecturii civile (donjoane, cetăţi, palatele unor reşedinţe nobiliare) aparţinând marilor familii nobiliare ale momentului.

Bihorul evului mediu timpuriu (secolele XII-XIII) a fost un areal privilegiat din  perspectiva arhitecturii romanice religioase. Sunt prezente cele două tipuri principale ale arhitecturii bisericeşti romanice, cel bazilical, cu una sau mai multe nave (principală şi laterale), alături de bisericile–sală, de dimensiuni mult mai reduse. În cazul bisericilor de tip bazilical, acestea au ziduri masive, abside semicirculare, deschiderile fiind, în general, de mici dimensiuni şi ancadramentele semicirculare. Spaţiile interioare sunt, în general, tăvănite, existând şi cazuri de bolţi semicilindrice. Turnul este masiv, poligonal, cu mai multe etaje. Majoritatea istoricilor de artă care au studiat arhitectura romanică s-au declarat de acord cu faptul că aceste turnuri au funcţionat, uneori, şi cu un scop defensiv, pe post de donjoane. În Bihor, se remarcă bazilica de la Tămaşda, ctitorie a coloniştilor saxoni ai regiunii, care, în pofida stării de ruină parţială, impresionează până în ziua de azi.

Mult mai numeroase sunt bisericile–sală romanice din Bihor, care în ciuda unei certe influenţe central-europene catolice, au atras şi mediul românesc, ortodox. Soluţiile constructive în cazul lor sunt mult mai simple, nava compactă, de formă pătrată (Cacuciu Vechi, Parhida, Voivozi) sau dreptunghiulară (Sânnicolau de Beiuş, Şişterea, Abram, Fughiu, Mişca, Albiş), altarul fiind semicircular, uneori apropiat de o potcoavă (Voivozi, Parhida, Sânnicolau de Beiuş, Şişterea), semicircular în interior şi poligonal în exterior (Remetea), pătrat sau poligonal în ambele cazuri (Fughiu, Cacuciu Vechi, Abram, Albiş, Mişca, Săcuieni, prima fază a bisericii reformate, Rădvani). Aproape peste tot există un decroş la limita dintre altar şi sală. În majoritatea cazurilor, datorită costurilor ridicate, bisericile–sală nu aveau turn, acesta fiind în multe cazuri adăugat mult mai târziu ca timp, excepţiile notabile fiind cele de la Sânnicolau de Beiuş şi Albiş.

Materialul de construcţie în cazul marii majorităţi a bisericilor romanice din Bihor este cel specific câmpiei din vestul arealului amintit: cărămida plată de mari dimensiuni, foarte bine arsă (Tămaşda, Sânnicolau de Beiuş, Abram, Albiş, Şişterea). În cazul bisericilor de la Haieu (parţial) şi Cacuciu Vechi (total) s-au folosit bolovanii de râu. Materialul liant a fost întotdeauna un mortar de calitate superioară, de mare coeziune, realizat pe baza varului nestins.

Datarea monumentelor de arhitectură religioasă în stil romanic din Bihor se circumscrie secolului al XIII-lea, în majoritate fiind ridicate după mijlocul acestui veac, fiind ulterioare marii invazii tătare din anul 1241, care a mistuit zona. Excepţiile provin de la dispăruta catedrală episcopală de la Oradea, cea de la Rădvani, lângă Cefa, Sânnicolau de Beiuş sau Voivozi, care, cercetate arheologic, chiar dacă unele doar parţial, au dezvăluit faze de construcţie mai timpurii de momentul mai sus pomenit.

2. STILUL GOTIC (SECOLELE XIV-XVI)

Stilul arhitectonic gotic, dezvoltat prin derivare din arta romanică, a primit foarte repede caracteristici specifice. Cu origini încă în secolul al XII-lea în Europa occidentală şi meridională, goticul cunoaşte o largă difuziune şi în partea centrală şi central – estică a continentului, încă timid în a doua jumătate a secolului al XIII–lea şi cu precădere în intervalul secolelor XIV – XVI. Goticul, un stil arhitectonic cu puternice începuturi legate de ordinele religioase, cel cistercian în Transilvania, va cunoaşte în etapele următoare o vizibilă expansiune, atât în arealul mai sus menţionat şi cu precădere în mediul săsesc (Prejmer, Drăuşeni, Sebeş, Bistriţa, Sighişoara), dar şi în marile oraşe sau centre episcopale romano-catolice (Cluj, Dej, Sibiu, Braşov, Oradea). Să mai amintim faptul că multe dintre bisericile din mediul săsesc sunt fortificate.

Bisericile sunt de tip hală şi de tip sală (cu o singură navă). Soluţiile constructive au fost boltele în cruce pe ogive şi arcurile butante, constructorii evitând astfel presiunea centrifugală a bolţilor caracteristice stilului romanic. Bisericile devin mai înalte, ferestrele sunt lărgite, traforul este preferat părţilor superioare ale acestora. Rozasa apare pe fronton. Este mult folosit arcul frânt în cazul deschiderilor, portalele prezentând mai multe retrageri succesive.

În arealul bihorean, cea mai de seamă realizarea a goticului a fost catedrala episcopală, azi dispărută, aflată în actuala curte interioară a Palatului Princiar din Cetatea Oradea, la care s-a adăugat Palatul Episcopal, la rându-i dispărut, poziţionat la sud-est de catedrală. În faţa ei, rod al măiestriei celebrilor sculptori clujeni Martin şi Gheorghe, se înălţau statuile regilor sanctificaţi de biserica catolică: Ştefan, Ladislau şi Emeric. Ladislau, socotit un întemeietor, a beneficiat din anul 1390 şi de o statuie ecvestră. Istoricii de artă români au considerat-o prima biserică de tip hală din Transilvania, cu trei nave, cor poligonal şi numeroase capele. Faţada monumentului era străjuită de două turnuri impunătoare, de formă rectangulară. Datarea catedralei şi a palatului episcopal este finalul secolului al XIII-lea şi cel următor.

Catedralei orădene dispărute i se adaugă câteva biserici care funcţionează ca lăcaşe de cult până azi, o parte fiind transformări ale unor edificii romanice. Se remarcă biserica de la Tileagd, ridicată în secolele XIV-XV, cu cor pentagonal, un arc frânt în locul de trecere de la navă la cor şi o frumoasă pictură murală, biserica fostei mănăstirii conventuale franciscane de la Sălard, construită în primul sfert al secolului al XV-lea, cu o superbă capelă de înmormântare gotică și un turn medieval păstrat până azi, dar şi cu fragmente interioare de frescă, ruina de la Beiuş – „Biserica din Deal”, cele de la Săcuieni şi Hodoş (ultima cu fragmente de pictură murală), faza gotică a bisericii de la Remetea cu faimoasele sale picturi murale de sorginte răsăriterană şi occidentală.

Materialul de construcţie devine în special piatra de carieră, folosită masiv atât la fundaţii dar şi în elevaţia zidurilor. O mare parte din piatra de construcţie a elevaţiei a fost fasonată, ici-colo apărând şi faimoasele „semne de meşter”, în fapt litere sau simboluri geometrice care marcau stadiul la care a ajuns construcţia la un moment dat sau locul de îmbinare al bolovanilor. Se remarcă numărul mare de piese de ancadrament provenite de la ferestre, uşi, nervuri de boltă, la care se adaugă porniri şi chei de boltă, unele remarcabile opere de artă medievală locală.